Debutul lui Ryū Murakami în proză îl situează rapid într-o galerie celebră de scriitori care au zguduit literatura de-a lungul vremii: Marchizul de Sade, Bataille, Pascal Bruckner sau Irvine Welsh, ca să dau câteva exemple. Roman incredibil de dur, Albastru nemărginit, aproape transparent trasează în 200 de pagini povestea unor adolescenţi japonezi care trăiesc în preajma bazelor americane.
Viaţa de zi cu zi cuprinde droguri, nenumărate droguri, alcool, sex, violenţă, orgii alături de militarii de culoare americani, iarăşi droguri, alcool şi multă confuzie. Murakami scrie despre o generaţie necunoscută mie şi despre o Japonie mai mult decât surprinzătoare. Sărăcie, promiscuitate, sentimente derizorii, o anumită stare de apocalipsă, de final pe care îl aşteaptă toată lumea domină străzile şi apartamentele Japoniei. De aici şi până la oferirea propriului trup pentru o seringă sau câteva pastile nu e decât un pas mic, aproape banal, un pas pe care cu siguranţă îl uiţi după o beţie cruntă.
Nu aş putea spune că e un roman care să îmi placă. Violenţa scenelor de sex devine chiar monotonă după 50 de pagini. Îţi trebuie curaj să citeşti romanul până la capăt, un roman despre o mână de prieteni care-şi petrec zilele împreună, alături de vocea centrală – Ryū, adolescent şi el, visând la oraşul imaginar pe care îl va construi sub apă. Şi ce e mai ciudat e faptul că la final nu îţi rămân în minte personajele, şi nici acţiunea romanului (deşi exceptând serile de alcool, sex şi droguri, multe chiar nu prea se întâmplă). Rămâi doar cu o senzaţie de gol şi de viitor fără speranţă, o stare pe care o resimţi aproape la fiecare pagină din roman. Şi nu ştiu dacă e de bine sau de rău. Însă cu siguranţă e dovada unei scriituri foarte bune.
