Alessandro Baricco este de departe unul dintre cei mai apropiați de sufletul meu scriitori contemporani. Și aceasta deoarece jonglează, de la primul său roman, „Castele de furie”, și până în prezent, cu o sumă de idei și motive, reconfigurându-le în fel și chip, creând cu acestea povești atât de diferite una de cealaltă prin stil și viziune. În „Această poveste”, temele cu care el operează și pe temelia cărora construiește romanul sunt în principal visul de a realiza ceva irealizabil până atunci, și drumul fără perspectivă de întoarcere, dar care, iremediabil, se încheie cu o întoarcere, acasă sau în sine, ce funcționează, la nivel psihologic, ca o închidere a unui cerc, care nu este altceva decât un simbol al vieții împlinite, realizate.
Visul lui Ultimo Parri, protagonistul acestei povești, este acela de a construi o șosea, un drum, un circuit pentru mașini, dar cu totul atipic, un circuit care să descrie prin fiecare curbă, ridicătură sau zonă dreaptă, întreaga sa viață. Un vis absurd pentru vremea aceea, chiar suficient de absurd cât să declanșeze în mintea lui Ultimo hotărârea de nestrămutat de a-l duce la îndeplinire, indiferent de preț și de mijloace, și mai ales, indiferent de timp și distanță. Drumul până la împlinirea visului se va dovedi unul fără întoarcere, atât la propriu cât și la figurat, dar numai în sensul de a nu permite pasul înapoi.
Un roman complex în care autorul își crează și urmărește personajul principal prin praful drumului copilăriei, prin focurile subtile ale iubirii pure, prin iadul războiului, prin ghețurile neputinței și, dincolo de toate acestea, prin vârtejul nebuniei generatoare de forță creatoare.
