Eseul de mici dimensiuni al lui Imre Toth are o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Fiind unul dintre evreii care au supraviețuit demenției naziste, Toth scrie cu o delicatețe care-ți lasă impresia că toți evreii care au murit atunci îi stau în spate și-i dictează propozițiile.

Formulând întrebări simple adresate antisemiților și răspunzând la fel de simplu și direct cu exemple date din istorie cu privire la rolul evreilor în evoluția tehnică, literară și științifică, Toth scapără un chibrit în întunericul rațiunii care a umbrit secolul XX pentru a ne lumina mintea și chipurile astfel încât atunci când ne uităm data viitoare unii la alții să ne aducem aminte că suntem oameni și că rasa nu este un motiv care să ne despartă în faţa unei munci pe care o putem face atât de bine împreună.

Un volumaș subțire dar incredibil de puternic și vibrant. Un eseu care nu se citește, ci se simte, se simte profund ca un tatuaj pe piele, pe suflet, pe minte.