Recunosc, din cauza faptului că de la o vreme, de câțiva ani, mă sperie teribil orice carte groasă, nu am îndrăznit să citesc niciuna dintre primele două mega-cărți ale lui Igor Bergler, asistând neputincios de pe margine la mega-succesul pe care fiecare dintre ele l-a reportat. Dar, iată că autorul ori că mi-a știut meteahna, ori că o fi obosit și el să mai scrie cărți kilometrice, a revenit în peisaj cu o carte cel puțin decentă din perspectiva întinderii, un volum ce cuprinde doar 6 povești... cu draci.
Fel de fel de draci, mai toți evadați, fie din Kafka, fie din Borges, fie din Bulgakov, fie chiar din Creangă, ba unii, mai narcisiști și esteți, direct din pânzele unui pictor atât de mediocru și atât de inventat încât nici nu merită numit, ci doar menționat. Și toți, absolut toți, sunt din cale-afară de... haioși. Chiar și atunci când se prefac în draci furioși, draci afectați, draci amenințători, nu sunt altceva decât niște draci – bufoni. Aș bănui chiar că dracii lui Bergler sunt descendenți direct din dracul cel bătrân imaginat de C.S. Lewis. Și dacă tot am adus vorba despre creatorul Narniei, trebuie să vă mărturisesc faptul că îl suspectez chiar și pe Igor Bergler că s-a conectat în secret cu acesta, altfel nu-mi explic cum, călcându-i pe urme ilustrului său înaintaș, a reușit la rându-i, să intre, în parte, în psihologia diavolului, cel puțin a aceluia pe care-l știm cu toții din legendele cu iz biblic.
