Dacă veți dori vreodată să închideți gura unui filosof care trăncănește vrute şi nevrute, nu trebuie decât sa îl întrebați dacă există lumea exterioară. Dacă veți fi dat peste un filosof onest, va lăsa rușinat ochii în jos, recunoscând că toată filosofia pe care el o predică nu a reușit până acum să demonstreze nici măcar acest neînsemnat lucru.

Bine, dar ce legatură are asta cu fanteziile din carte? Are, pentru că, bineînțeles, nici Smullyan nu reușește să demonstreze asta, dar reușește, în schimb, să facă haz de un așa mare necaz și, pe deasupra, de o adunatură pestriță de necazuri mai mici - de pildă, de necazul scepticului care ajunge apărător  al „realităţii absolute“, de necazul solipsistului deprimat din cauza singurătăţii, de cel al epistemologului pus în fața paradoxului sau de cel al pozitivistului care se vede depășit de cunoscuta depășire a metafizicii.

Dar până la urmă există ceva? Există, iar Smullyan demonstrează asta şi nu oricum, ci deductiv, în sistem axiomatic, deși sistemele astea au și ele ceva în neregulă, axiomele. Există Dumnezeu. De aici până la deducerea lumii exterioare nu e decât un pas. L-a făcut deja cineva pe la jumătatea mileniului trecut. Doar că a făcut entorsă.