Cartea lui Alain Guyard vine să acopere un mare gol: lipsa cărţilor de filosofie care se adresează direct oamenilor absolut neinteresaţi de filosofie.

De fapt cartea este un exemplu „vivant“ de filosofie practică, un răspuns clar la întrebarea „O lipsă e cu adevărat o lipsă, dacă nimeni nu o resimte ca atare?“. După părerea mea, răspunsul este negativ, dar e nevoie de un adevărat simţ metafizic şi de o dispoziţie cum nu se poate mai meditativă, doar pentru a detecta o nevoie pe care nimeni nu o are. Şi asta în ciuda atitudinii anti-contemplative pe care o ia autorul la fiecare pagină.

O lucrărică un eseu, cu adevărat inconsistent paradoxal. O oarecare lecţie de istorie a gândirii filosofice scrisă într-un limbaj care ar face-o pe bunica să roşească, iar pe profesori şi pe elevi să se întrebe „Cui prodest?“.

O carte despre cum să înjuri filosoficeşte. Fără stil.