Începuturile literare ale lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, n. Moinești, 1896 - d. Paris, 1963) nu sînt foarte îndepartate de sfidător-extravagantele experimente de la Zürich, unde se va naște mișcarea DADA. Ajuns în Elveția în 1915, Tzara îl cunoaște pe Hugo Ball, artist german; împreună cu el, cu Jean Arp, Richard Huelsenbeck și Marcel Iancu, Tzara participă în 1916 la proiectul Cabaretului Voltaire, un loc al artei libere și entuziaste, deschise oricărei formule, oricît de excentrice. Amestecul de poezie, arte vizuale, performance și coregrafie capătă în scurt timp numele DADA, a cărui paternitate e revendicată de Tzara.
Pînă în 1925, Tzara scrie texte în spiritul DADA (Prima aventură cerească a domnului Antipyrine, 1916; Douăzeci și cinci de poeme, 1918) și manifeste ale mișcării, reunite în volumul Șapte manifeste Dada (1924). În 1920 ajunge la Paris și se apropie de grupul lui André Breton, descoperind entuziast suprarealismul (Omul aproximativ; Eseu despre situația poeziei, 1931) și colaborînd la Surréalisme au service de la révolution, dar mai tîrziu se desparte de el, la fel cum se va distanța în anii ’50 de categoria de „artă angajată” propovăduită de Sartre, căreia îi va opune angajamentul total al creatorului în literatură.
În octombrie 1956, cu o saptamînă înainte de Revoluția din Ungaria, își anunță dezacordul față de ideologia comunistă și față de contextul politic contradictoriu, iar protestele sale sînt aplaudate de mai vechiul său prieten, André Breton. Se va retrage apoi și, fără să renunțe la poezie, va face cercetări aprofundate ale operelor lui François Villon și Rabelais.
În 1961 primește Premiul Internațional de poezie Etna-Taormina. Moare la Paris, doi ani mai tîrziu.
