Martha Bibescu (1886-1973) este una dintre cele mai importante figuri ale perioadei interbelice românești. Fiica lui Jean Lahovary și a prințesei Ema Mavrocordat, căsătorită la 17 ani cu vărul ei, George Valentin Bibescu, tânăra aristocrată colindă lumea, îi scrie lungi scrisori amicale prințului moștenitor al Germaniei, se îndrăgostește pe rând de diplomați și scriitori, strălucește, cu spirit și grație, în saloanele pariziene.
Primul său roman, Les huit Paradis (1903), un jurnal de călătorie în Persia, primește premiul Academiei Franceze și laudele lui Maurice Barres. Isvor, le pays des saules (1923) este romanul țării natale, iar Catherine-Paris (1927), proză cu foarte puternice note autobiografice, e povestea nostalgică a mult visatei „Internaționale a principilor”, al cărei sfârșit Martha Bibescu va trăi să îl vadă, după 1945, când va părăsi pentru totdeauna palatul de la Mogoșoaia și țara. Stabilită, după câțiva ani de peregrinari, la Paris, nobila exilată va mai scrie La Vie d’une amitie, corespondența cu abatele Mugnier, cel mai fidel prieten, și La Nymphe Europe, prim volum dintr-un proiectat ciclu autobiografic.
