Grigore Lăcusteanu s-a născut în 1813, într-o familie veche din Oltenia. Boier de rangul al doilea, primeşte o educaţie aleasă cu profesori particulari şi dobândeşte cunoştinţe solide de latină, greacă, germană, rusă şi franceză.
La 17 ani este primit în armată cu gradul de sublocotenent. Este unul dintre primii ofiţeri de carieră din armata română nou-înfiinţată (1830). Avansează rapid până la gradul de maior, dar primeşte numirea de polcovnic (colonel) abia cu câteva zile înainte de pensionare.
După ce părăseşte armata devine preşedinte al Consiliului Ostăşesc în timpul domniei lui Cuza şi, între 1865 şi 1870, senator al districtului Vlaşca. Se stinge din viaţă în 1883.
Caietele colonelului Lăcusteanu au fost descoperite şi publicate de nepotul său Radu Crutzescu, în perioada interbelică, dând naştere uneia dintre polemicile celebre ale istoriei literaturii române; Camil Petrescu pune Amintirile colonelului Lăcusteanu pe aceeaşi treaptă cu Scrisorile lui I. Ghica sau cu Ciocoii vechi şi noi ai lui N. Filimon, iar G. Călinescu afirmă că, deşi pentru istoric „valoarea operei stă în elementul psihologic“, pentru cititorul obişnuit textul are o „savoare inimitabilă“ datorită naturaleţei exprimării şi pitorescului evocării.
Duşman înverşunat al revoluţiei „crailor“, „desculţilor“ şi „vagabonţilor“ de la 1848, Grigore Lăcusteanu relatează evenimentele dintr-o perspectivă reacţionară şi rusofilă, în răspăr cu avânturile progresiste ale bonjuriştilor – o perspectivă acum necunoscută, însă reprezentativă pentru nu puţini dintre membrii elitelor vremii.
