Atât cât știm despre viața lui Evagrie provine din capitolul pe care Paladie, discipolul său, i l-a consacrat în Istoria Lausiaca, scrisă către anul 420, adică la două decenii de la moartea lui.
Evagrie s-a născut la 345 în Ibora, în Pont, unde tatăl său era horepiscop. Retragerea lui Vasile cel Mare și a lui Grigorie de Nazianz la Amesoi (357-358) pentru a se familiariza cu viața monastică, îl pun pe Evagrie în legătură cu celebrii capadocieni. A fost numit citeț de către Vasile cel Mare, pe care mai târziu îl va descrie drept "coloana adevărului, capadocianul Vasile", dar îl invocă ca maestru mai ales pe Grigorie de Nazianz: "am învățat de la dreptul Grigorie". Printre scrisorile lui Grigorie de Nazianz există una adresată unui anume Evagrie, căruia îi încredințează pe fiul său (numit de asemenea Evagrie) pentru a-l învăța "frica de Dumnezeu și disprețul față de bunurile lumești".
Nu se știe cu exactitate ce a făcut Evagrie înainte de 380. Probabil că a dus o viață retrasă. În anul 380 își părăsește patria și îl însoțește pe Grigorie de Nazianz la Constantinopol. Când, în anul următor, acesta a fost nevoit să părăsească scaunul patriarhal și cetatea Constantinopol, el l-a lăsat pe Evagrie pe lângă succesorul său, Nectarie.
În cetatea imperială fierbând de controverse teologice, tânărul diacon (pe atunci Evagrie avea 35 de ani) s-a remarcat prin inteligența sa și prin abilitatea dialectică pe care o manifesta în dispute. Succesele și șederea sa în capitală au fost, însă, brusc întrerupte de o aventură romantică, din care cauza el a hotărât să părăsească Constantinopolul și s-a îndreptat spre Ierusalim.
Acolo a fost primit de Melania cea Bătrână și de Rufin, care fondaseră pe Muntele Măslinilor o mânăstire la care trăgeau pelerinii aflați în trecere prin cetatea sfântă.
Către 383 Evagrie pleacă în Egipt, mai întâi în Nitria, așezare aflată la circa cincizeci de kilometri de Alexandria, apoi în Kellia (Chiliile), unde a viețuit paisprezece ani, până la moarte. Acest centru se afla la optsprezece kilometri sud de Nitria, la intrarea în deșertul libian.
Mediile monastice din Nitria, Kellia și Sketis din epoca în care a trăit Evagrie ne sunt cunoscute mai ales din Apophtegmata Patrum. Din ele se deduce ușor că Evagrie se deosebea mult de călugării ce viețuiau în deșert; cei mai mulți dintre aceștia erau țărani egipteni needucați, care nu vorbeau decât coptă. Aici Evagrie își va face din plin meseria de copist, în loc să facă o muncă manuală ca toți ceilalți; mai mult, el va începe să-și compună opera.
Evagrie nu era, totuși, un "intelectual" în deșert. Știm tot de la Paladie că în Kellia trăia un monah numit Ammonios și trei frați celebri, "Frații lungi".
În Kellia, Ammonios și Evagrie au devenit șefii unui grup de călugări pe care Paladie, care a făcut parte din el timp de zece ani, îl numește "anturajul preafericitului Evagrie" sau "fraternitatea lui Evagrie", denumirile arătând locul important pe care îl ocupa. Acești călugări au fost numiți de ceilalți "origeniști", în virtutea cinstei de care operele lui Origen și exegeza alegorică practicată în maniera maestrului alexandrin se bucurau printre ei. În schimb, aceștia își numeau adversarii "antropomorfiști", denunțând astfel literalismul lor care îi făcea să atribuie lui Dumnezeu chip omenesc plecând de la citatul biblic: "Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră".
Ammonios și frații săi, precum și prietenii lor se bucurau de mare trecere pe lângă patriarhul Teofil al Alexandriei, care a vrut să-i ofere episcopatul lui Evagrie, onoare pe care acesta a refuzat-o. În 399 patriarhul se ridică împotriva călugărilor "antropomorfiști", pentru ca brusc, în cursul aceluiași an, el să-și schimbe atitudinea și să declanșeze o veritabilă persecuție împotrivă călugărilor origeniști. Însă Evagrie n-a mai trăit aceste penibile evenimente. Moartea să a survenit imediat după Crăciunul din 399. Avea cincizeci și patru de ani.
Opera:
- Tratatul practic, alcătuit din o sută de capete despre învățătura practică, calea prin care monahul dobândește nepătimirea.
- Gnosticul, un opuscul format din cincizeci de capete, care s-a păstrat integral doar în siriacă și armeană. În el este vorba despre gnostic, adică despre cel care, ajuns la nepătimire, se bucură de contemplația spirituală, fiind capabil la rândul său să-i învețe și pe alții.
- Capete gnostice, formată din șase centurii incomplete (de câte nouăzeci de sentințe) este marea lucrare doctrinală a lui Evagrie. Această conține în principal, într-o formă mai mult sau mai puțin ezoterică, marile teme origeniste care au fost anatemizate la conciliul din 553.
Aceste trei cărți retrasează, ele singure, principalele etape ale vieții spirituale, care se împarte în mod esențial în practice și gnostice. Practice presupune ascetul deja stabilit în viață anahoretică.
Două cărți al lui Evagrie sunt special consacrate definirii noțiunilor monastice fundamentale. E vorba de Bazele vieții monastice, numită adesea în tradiția manuscrisă Schița despre nevoință și liniștire în viață monahală. Destinată începătorilor, ea definește trăsăturile specifice vieții monastice și condițiile cerute pentru a fi călugăr: celibatul, renunțarea la lume, sărăcia, singurătatea mai ales, munca manuală. Cealaltă, intitulată Cuvânt către Evloghie, a circulat în variante grecești și siriace.
