“Îmi amintesc exact ziua când am început să scriu, era 1 noiembrie 1992, ziua care mi l-a răpit pe bunicul meu. Atunci am scris prima mea poezie: “Noiembrie”, iar altele aveau să o urmeze… Așa că în 1999 am publicat prima carte: “Suflet de Vânzare”. Eram însă mult prea tânăr, cărticica abia de aduna vreo treizeci de pagini, dar eu mă entuziasmam de o sută. Am ales să o semnez cu numele pe care l-am purtat până la vârstă de 5 ani: Antal Mahler care era și numele bunicului meu.
Un Antal Mahler înceta să mai existe și un altul se încăpățâna să renască. Criticii au primit cartea cu rezerve, iar pe mine asta m-a ambiționat destul cât să mai scriu un volum de poezii, în doar o lună: “Ecou”. L-am scris și publicat cu furie, repede, gândind să dovedesc ceva… Nu a ieșit bine și cei care au înțeles asta m-au măsurat cu reproș. Iar eu am făcut ceea ce era cel mai rău, m-am închis în mine.
Am continuat, însă, să scriu poezii: 2000 – “Eu sunt copacul blestemat”, 2001 – “Iubind pe Ela”, 2002 – “Pentru totdeauna”. Nu le-am mai publicat însă, le-am ținut pentru mine până în 2014, când am adunat toate poeziile mele într-un singur volum: “Suflete de Vanzare” și le-am publicat ca pe o eliberare de trecut, neavând să mai scriu poezii vreodată.
În 2010 m-am apucat însă să țin un blog, unde am scris vreme de mai mulți ani maxime și eseuri, pe care le-am strâns în 2020 între copertele volumului “Cetățean al fericirii”. Apoi am continuat să scriu maxime, preț de încă jumătate de volum care așteaptă zile mai bune. Însă în 2020 s-a născut fiul meu, iar asta m-a schimbat mai mult decât aș fi crezut vreodată. Deodată m-am temut că nu o să pot să ajung ziua în care să îi spun cum a fost atunci când eu eram la rândul meu copil. Așa că am scris pentru el “Crâmpeie din timp”, m-am apucat în ianuarie și am terminat în aprilie, grăbit să nu mă prindă ziua mea, atunci când mai îmbătrâneam puțin.“
