Nu e suficient că memoria ne alterează constant trecutul, ştergând şi adăugând fapte şi gânduri istoriilor noastre; cărţile autobigrafice devin adevărate materiale de lucru pentru istoricii care se străduiesc să deosebească adevărul de ficţiune, răfuielile personale de observaţii pertinente şi documentele sterile de mărturiile inedite. Soţia lui Lech Wałęsa preferă să se plaseze în afara centrului de foc al evenimentelor şi să îşi povestească viaţa ca mamă, ca femeie care a trăit bucuria de a-l şti aproape pe Papa Ioan Paul al II lea, ca observator atent şi nepărtinitor al naşterii democraţiei poloneze, dar care a avut, de-a lungul timpului, contacte pline de semnificaţie cu activitatea lui Wałęsa.
Femeia care a primit Premiul Nobel pentru Pace pe când soţul ei se temea că nu i s-ar permite reintrarea în Polonia, dacă ar merge la Oslo, supravegheată pas cu pas zeci de ani, forţată să crească aproape singură opt copii, Danuta Wałęsa nu putea avea o viaţă liniştită, dar, protejată constant de soţul său, nu a ajuns atât de implicată în politica vremii încât să merite a fi privită cu suspiciune.
Din carte pleci cu o mare întrebare, pe care şi-o pune şi Danuta Wałęsa: „ De ce nu poarta nr. 2 împodobită cu flori, a Şantierului Naval din Gdansk, din anul 1980, ci Zidul Berlinului care s-a prăbuşit abia în 1989 avea să devină simbolul libertăţii şi al democraţiei?“