Deși are toate ingredientele care m-ar face să rezonez cu el, Viscolul lui Sorokin m-a dezamăgit ușor. De ce? Pentru că nu este deloc specific lui.
Realism magic, atmosferă de basm rusesc, mersul pe urmele monștrilor sacri ai literaturii ruse sunt elemente care, adeseori, te fac să iubești romanul care le conține. Ei bine, dacă autorul nu era Sorokin și nu aș fi un fan înfocat al acestuia, poate că altfel aș fi văzut cartea…
Zombi spre care aleargă Platon Ilici Garin într-o mașină trasă de 50 de căluți mari cât o potârniche și înnoptarea într-un cadavru de uriaș sunt sorokiene. Dar construcția romanului nu. Or, eu sunt și voi fi pentru întotdeauna un iubitor de proză sorokiană al cărei dezmăț lirico-grotesc este de neconfundat și neegalat. Dezmăț care se găsește și în Viscol, dar foarte atent ”matrițizat” datorită dorinței autorului de a construi un roman rus clasic.
Așa cum îi stă bine unei relații sănătoase autor-cititor mai apar scântei, amenințări de despărțire și vorbe grele spuse la nervi, uitate, mai apoi, în litri inodori și incolori de vodcă. Sorokin m-a dezamăgit cu Viscolul, însă, manipulator abil și stăpân desăvârșit peste metehnele întunecate ale cititorului, doar pentru a mă prinde și mai categoric și fără drum de întoarcere în mrejele scriituri, limbajului și imaginației sale.