Rar mi s-a întâmplat ca o scriitoare, și în special o romancieră, să manifeste asupra mea o fascinație atât de mare, ca în cazul lui Françoise Sagan. Dar ce anume mă atrage la romanele sale? Ar fi vorba despre două aspecte care fac diferența. Primul ar fi realismul desăvârșit, faptul că descrie viața așa cum este ea, cu perpetua pendulare între agonie și extaz, fără urmă de fantezie, magie, sau alte farafastâcuri. Iar cel de-al doilea, faptul că nu se sfiește să dezbrace femeia de mitul grației divine, că nu o urcă pe un piedestal, nu o tratează ca pe o făptură de care să nu te atingi, ci căreia doar să i te închini. Fiind, mai mult ca orice, sinceră cu ea însăși, ea nu catadicsește să arate și punctele în care femeia greșește, fie din slăbiciune, fie din frivolitate. 

Micul roman „Vă place Brahms?” se încadrează din plin în acest tipar. Paule, eroina acestuia, este o femeie greu de încadrat în orice tip de tipare, mai cu seamă pentru că nici ea nu se poate încadra pe sine în vreo orânduire. Este genul de femeie ce încă își caută identitatea, deși pășește indiferentă spre vârsta de treizeci și nouă de ani. Incertitudinea dată de această vârstă, ce suspendă femeia între prima tinerețe și cea de-a două, se va răsfrânge, nu fără urmări dramatice, și asupra vieții sale amoroase, astfel că ea se va vedea pusă în situația de a alege între confortul, sigurața și mai ales blazarea pe care i le oferă maturul Roger și pasiunea, nebunia, dar mai ales nesiguranța pe care i le poate pune la picioare mai tânărul Simon. Ce alegere va face până la urmă, vă las să descoperiți siguri. Pot spune doar că finalul cărții vă va lua cumva prin surprindere. Și aceasta tot datorită unei mari doze de realitate, fără pic de fard tipic literaturii.