Urmuz (pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău), a fost fără doar și poate unul dintre cei mai originali autori români din toate timpurile, dând naștere, cu sau fără voia sa, literaturii absurdului în lumea literară românească. În această carte, poetul Mihai Măniuțiu reiterează, atât pe bază de imaginație, cât și ținând seamă de documetele oficiale, fatidica zi de 23 noiembrie 1923, ultima din viața lui Urmuz.
Creatorul lui Stamate, al lui Ismail și al lui Turnavitu, al lui Cotadi și Dragomir, este surprins la birtul de pe șoseaua Kiseleff, unde bea liniștit pahar după pahar de absint, fuma țigară după țigară, și la răstimpuri scotea din buzunarul de la piept al costumului său vărgat stiloul Mont Blanc și scria pe fața de masă albă, cu tiv dantelat, toate ideile și planurile pe care le-a avut în acea zi, lăsând chiar un testament sentimental unei presupuse iubite (sau poate chiar doamnei cu coasa).
În mintea lui Urmuz se dădea o luptă continuă, ce a culminat cu dorința de a se elibera de omul Demetru Demetrescu-Buzău. Despărțirea de alter egoul său civil, denota ruperea definitivă de o lume în care nu se simțea deloc confortabil, o lume cu care se afla în cel mai flagrant antagonism. Iar revolverul se dovedește a fi elementul salvator al acestuia, care se transformă treptat într-un om care nu mai are nimic de pierdut. Fără să lase nimic de bănuit asupra intențiilor sale, Urmuz iese din cârciumă și se îndreaptă spre boschetul în care va fi găsit împușcat de către comisarul de poliție.
