Poetul Ioan Es. Pop, născut în 1958, este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. S-a remarcat ca vârf de lance al generației ’90, alături de Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Nicolae Tzone sau Mihail Gălățanu. S-a impus fără drept de apel încă de la debutul său, cu volumul Ieudul fără ieșire (Editura Cartea Românească, 1994) pentru care a fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova. Alte volume publicate: Porcec, Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, 1983. marș/ 2013. xanax, Arta fricii. Cel mai recent volum de poezie, Un somn pe scaunul electric, a apărut anul acesta, fiind publicat în colaborare, de editurile Tracus Arte și Charmides. Volumul este structurat în cinci părți: păzea!, radicalii sunt liberi, un somn pe scaunul electric, postumani la masa de seară, o scrisoare pierdută la anul 2012 și nicăieri.ro, ultimele două jucând cumva rolul unor adaosuri, diferite ca estetică, dar absolut necesare pentru edificarea întregului.
Cel dintâi ciclu, păzea!, radicalii sunt liberi, începe cu un poem despre moarte, scris într-o manieră în egală măsură ironică și melancolică, semn că poetul a depășit etapa fricii de moarte pe care o afișa în volumul anterior, Arta fricii, ajungând la acea înțelepciune tipic românească de a face haz de necaz de fatalitate, atitudine ce este întotdeauna căptușită pe interior cu stofa groasă și uneori puturoasă a resemnării, a renunțării, a abandonului în brațele sorții. În aceeași atmosferă sunt scrise și celelalte poeme din această secțiune, în care sunt trecute prin aceeași sită melancolico-ironică, singurătatea, nefericirea, bătrânețea, durerea sau boala. În cel de-al doilea ciclu, un somn pe scaunul electric, se perpetuează atmosfera ironic-melancolică din cel dintâi, cu deosebirea că în acesta poemele gravitează în jurul patimii alcoolismului. Deși poemele sunt scrise la persoana I, este limpede că nu sunt câtuși de puțin confesive, fapt ce reiese mai cu seamă din lipsa oricărei forme de intimism, ci că poetul nu face altceva decât să ia asupra sa păcatul de căpătâi al întregului neam românesc. Cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat într-o notă cvasi-actuală, postumani la masa de seară, poate fi considerat drept o sinteză, din punct de vedere tematic, a celor două secțiuni anterioare. Elementele de noutate însă există și ele vin pe de o parte din însăși nota sa postumană, poemele fiind populate cu peisaje sau persojane intergalactice, iar pe de altă parte din inserarea unor parafraze biblice răsturnate, asemănătoare celor din sabaturile negre. Dacă infuzia de elemente postumane atrage atenția asupra pericolului dispariției limbajului în forma pe care o cunoaștem acum, parafrazele biblice răsturnate trag semnalul de alarmă asupra pericolului renunțării la religie, fără de care lumea, cât ar fi ea de postumană, ar avea cu siguranță de suferit. Cele două adaosuri mai sus menționate sunt la rândul lor calupuri satirice, cel dintâi făcând apel la Caragiale, la lumea lui și de ce nu la profețiile lui, iar cel de-al doilea luând în răspăr, firește nu fără argumente, modul în care românii, și nu numai ei, au înțeles integrarea României în Uniunea Europeană.
Așadar, Un somn pe scaunul electric este nici mai mult nici mai puțin decât un manifest, în manieră amar-satirică, adresat națiunii române, un strigăt pentru trezirea din somnul ignoranței, în care pare că zace ca o „frumoasă din pădurea adormită”, așteptând nu se știe ce prinț postuman să o trezească la viață.
