În iunie 16, 1904, un oarecare încornorat Leopold Bloom, evreu de origine irlandeză cu rădăcini crescute-n 1888 în credința crucii și care nu s-a dedicat reformei, întrucât cunoașterea cunoaște limite, a plimbat un săpun toată ziua prin Dublin, săpun pregătit în vederea spălării spre pregătirea trupului întru mântuirea sufletului de la miezul nopții.

În același Dublin, Stephen Daedalus, un cunoscut irlandez get-beget, își plimbă corpul care nu a cunoscut săpunul de câteva luni de zile bune, pe străzile orașului amintit deja de două ori pentru a face uitată imaginea proaspăt răposatei sale mame și spre căutarea figurii paterne care să-i descopere apetitul pentru rinichii de oaie.

Tot în Dublin, o femeie, nevastă de Leopold Bloom, născută Tweedy și care răspunde, dacă e strigată, la numele de Marion sau Molly, așteaptă o zi întreagă a treia spinare spre liniștirea neliniștii cărnii muierești și pentru șansa de a se expune în fața auditoriului dispus la ascultarea de sinecdoce la sfârșit de zi.

Un alt irlandez care, culmea, nu apare deloc în prezentata zi de 16.06.1904, dar care are semnătura pe raportul intitulat Ulise, șade deasupra aceluiași Dublin, cu gând rău la adresa criticilor literari capabili să trăiască 100 de ani, scrijelește hieroglife utilizând alfabetul aztec cu intenția declarată de a-i da lui Mircea Ivănescu oportunitatea de a-și testa abilitățile lingvistice. Acest demiurgic James Joyce, numele la care răspunde când e apelat sau căutat spre descoperire, încornorează literatura cu religiozitatea și dedicația pe care doar curatul duh al irlandezului iubitor de neam și țară spre desțelenirea viitorului prozator din mocirloasa condiție umană de construcție insulară o are, dar nu neapărat.

Jocul literar al lui Joyce se poate compara cu asistarea la un dans zikr, o exorcizare a la Blatty sau un dans al călușarilor – după suflet, ocupație și inspirație, cititorul își poate alege comparația preferată și poate să purceadă la citirea cărții.