Jurnalistul american Sebastian Junger adună în „Tribul” toate motivele posibile pentru care nouă, oamenilor, ne era și ne-ar fi mult mai bine trăind conectați la comunitatea din care facem parte și legați de ”triburile” din care ne tragem.
”Pe oameni nu greutățile îi supără, ba chiar le merge bine în mijlocul lor; ce îi supără este absența sentimentului că sunt utili.”
Folosindu-se de experiența lui de jurnalist de război, Junger ne arată că viețile oamenilor capătă sens atunci când se simt implicați, când societatea are nevoie de ei să se implice și să fie membri activi.
Dar totul se destramă atunci când, întorși de la război, eroii nu își mai găsesc locul în societate. Tribul lor nu mai are nevoie de ei și neștiind cum să se poarte cu ei și cum să îi ajute, aceștia ajung marginalizați și traumatizați atunci când sunt lăsați să se descurce singuri și să își rezolve singuri problemele într-o societate și într-un sistem nepregătite să facă față problemelor lor.
Junger se folosește de numeroase studii sociale și antropologice care arată că luptătorii triburilor indigene Americane erau primiți în sânul tribului și ajutați să depășească traumele suferite în luptă prin ritualuri străvechi, au avut o rată mult mai mică de probleme legate de PTSD iar suicidul era practic inexistent.
La polul opus se află soldații americani care nu sunt ajutați suficient nici de statul American și nici de societate – netrecându-se cu adevărat la stadiul de ”thank you for your service!” – implicit având o rată mai mare de probleme legate de PTSD și având un procent ridicat de sinucideri în rândurile veteranilor de război.
Deși poate părea o pledoarie pentru război ca liant al triburilor moderne, Junger ne atrage atenția asupra lipsei de conexiune reală și profundă în societatea modernă și toate problemele cu care ne confruntăm ca o consecință a acestui fapt.
