Trainspotting-ul este un hobby.

De obicei, se referă la cei care merg în gări sau la liniile de cale ferată şi-şi notează trenurile care trec. Locomotive, vagoane interesante, transporturi speciale sau doar trenurile unei companii. Dar, la fel de bine înseamnă şi punctele pe care le lasă acele pe pielea heroinomanului, cât şi efortul depus pentru a găsi o venă pentru injectarea heroinei.

Sick Boy, Begbie, Renton, Spud, Tommy, Diane, Swanney. Şapte tineri umflaţi de droguri, plutind în alcool şi sex addictive îşi trăiesc vieţile cât se poate de normal, într-un oraş cât se poate de normal, într-o lume cât se poate de nebună. Ce poate fi de capul lor? Păi, ăăă, ar putea fi fuga zilnică după marfă, sau cum înţeleg ei prietenia, sau cum se pot distra într-un oraş ce le provoacă silă, sau cum să îţi revii după ce îţi moare un sugar în timp ce tu îţi bagi o doză, sau cum să fii ok în faţa părinţilor prietenei tale după ce le-ai făcut o surpriză care implică ceva fluide corporale mai consistente…

Trainspotting-ul pe care-l experimentează personajele lui Irvine Welsh depăşeşte stadiul de hobby. Pentru ei, urmărirea şirului de puncte făcute în piele de acul seringii, vânarea şi injectarea drogului, clipele de euforie chimică sunt un mod de viaţă, de existenţă.

Răsturnări de situaţie ilare, controverse pe teme de religie şi fotbal, chinul sevrajului, aventuri bahice care au deznodăminte amuzante sau violente, toate acestea construiesc universul lui Irvine Welsh. Univers pe care scriitorul, fost punkist, îl scoate din suburbiile scoţiene pentru a-l prezenta lumii întregi şi a trage un semnal de alarmă asupra unor tineri care îşi amanetează prezentul pentru că viitorul le este furat de o societate obtuză, cinică şi egoist, care preferă să uite de zeci de tineri în sărăcia în care îi aruncă.

Romanul lui Irvine Welsh este la fel de mult satiră pe cât şi critică socială, scrisă cu talent şi grijă pentru personajele pe care le construieşte cu foarte multă dragoste.