Despre atașamentul dintre oameni și animale s-au scris multe cărți de-a lungul timpului. Poate dominante sunt cele despre pisici. Poate cele mai spectaculoase sunt cele în care animalul de companie este un porcușor sau o maimuță. Nici calul nu se poate plânge că a fost sărit de la index. Și totuși, cu ce ar veni în plus o carte despre relația unui copil cu câinele său? Tocmai prin naturalețe. Povestea lui Adrian Oprescu în care evocă figura lui Tomi, câinele său credincios, nu are în ea nimic forțat, nimic spectaculos. Și cu toate acestea, paradoxal, nu plictisește. Te ține cu sufletul la gură. Ce pozne a mai făcut Tomi? Pe cine a mai speriat? Ce pedepse și-a mai luat? 

Scriitura lui Adrian Oprescu fascinează prin realismul desăvârșit. Evocă pur și simplu, ca și cum ar fi ținut un jurnal, o seamă de întâmplări petrecute în compania câinelui Tomi. Un câine lup, dresat pas cu pas, pe care autorul-stăpânul nu ezită nici în a-l lăuda nici în a-l pedepsi atunci când întrece măsura cu toanele sale canine.  Mai pe scurt, nu vă așteptați la un câine vorbitor, ci mai curând la un câine ce știe să comunice cu stăpânul său rămânând câine.

De remarcat faptul că, deși autorul a fost unul dintre vitregiții sorții, fiind condamnat la doi ani de Canal, totuși el preferă să rezume această experiență într-o singură propoziție spre finalul cărții. Și aceasta deoarece își propune ca Tomi să rămână, totuși, o carte pentru copii, iar copiii nu au voie să își tulbure inocența cu atrocitățile comunismului.

Așadar, o lectură simplă, fără farafastâcuri inutile care totuși vă va sensibiliza prin duioșie, nostalgie și mai ales prin naturalețea relatării.