Romanul lui Doerr, deși este o nouă istorioară ce se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, oferă sentimentul de diferit, de nou. Propozițiile scurte, lirice deși par simple, dau complexitate firului narativ care se înșiruie printre metafore, descriind nu numai dificultățile unei copile oarbe în societatea măcinată de perspectiva războiului și problemele morale ale unui orfan german înrolat, ci și trăirile, sentimentele unei întregi generații ce luptă, după puterile fiecăruia, în conflagrația mondială, dar și cu propriile remușcări și dorințe. Discursul narativ, împărțit pe două planuri, trecut (înaintea războiului) și prezent (în timpul conflictului propriu-zis), aduce două lumi antagonice în care totuși fetița nevăzătoare și băiatul fără părinți nu-și găsesc locul decât în lumi imaginate, amândouă „inventate”, una a poveștilor lui Jules Verne și alta a mecanicii și a undelor radio. Întâlnirea dintre cei doi pare inevitabilă și totuși autorul menține suspansul prin celelalte personaje ce împânzesc romanul, personaje complexe pe care nu poți să le incluzi în tipologii și care desăvârșesc o reușită romanescă a fatalismului și a miraculosului, a curiozității și a fricii umane, a haosului războiului și a zbuciumului sufletesc uman.