S-a tot zis despre bătrânul continent că a obosit și că, plin de remușcare, s-a retras de pe scena marilor evenimente odată cu cele două războaie mondiale. Europa este acum o umbră a vechii imagini, fiind mult prea ocupată cu ura de sine pentru a mai interveni cumva pe scena politică. Noua obsesie pare a fi penitența. Suntem vinovați! Am creat atâtea atrocități – Inchiziția, cruciadele, sclavismul, comunismul, nazismul, Holocaustul... Ne indentificăm cu criminalii și cu torționarii, ne merităm ura întregii lumi, ne merităm atentatele teroriste, empatizăm cu cei ce ne vor răul. Timpul trece, iar Europa nu merge mai departe. Or, tocmai această pasivitate este marea greșeală a vremurilor noastre. Încercând să ne convingă să ridicăm capul, Pascal Bruckner ironizează comportamentul european, dându-ne ca exemplu pe tot mai egocentriștii (dar mândri) americani. Se fac vinovați de tot atâtea greșeli, însă sunt convinși de întâietatea și puterea statului lor. Noi ce vom face? Când ne vom plictisi de această autoflagelare?

Ce mi-a plăcut: ironia adresată Europei versus cea adresată Americii. În prima, se simt oarecare umbre de tandrețe. Observații și argumente pertinente. De asemenea, mi-a adus aminte de cartea lui Lucian Boia, “De ce este România altfel?” - și noi, românii, facem aceeași greșeală, deși avem (mult) mai puține motive pentru a face acest lucru. Să fie un vis de grandoare?

Ce nu mi-a plăcut: autorul are tendința de a se lăsa luat de val, se simte implicarea lui emoțională în problema discutată.