Deşi este un roman de debut, Ţinutul ţânţarilor este o carte surprinzător de proaspătă, serioasă, tristă şi amuzantă pe alocuri şi mai ales una care propune un personaj principal pe care ajungi vrând-nevrând să îl îndrăgeşti pentru naturaleţea şi normalitatea sa, pentru calităţile şi defectele pe care le are până la urmă orice adolescent şi mai ales pentru tăria şi puterea cu care reuşeşte să facă faţă situaţiei cu care alege să se confrunte. După ce părinţii săi divorţează şi, aflând că mama sa este bolnavă, Mim hotărăşte să plece din Ohio în Mississippi să o viziteze pe aceasta bazându-se pe banii furaţi de la mama vitregă ce urmează să aibă un copil şi despre care nu ştie dacă o protejează, dacă o menajează sau dacă o minte, dar pe care alege deocamdată să o urască cu obstinaţie.
Am citit Ţinutul ţânţarilor în acelaşi timp în care citeam Povesteşte-mi ceva. Ambele cărţi mă plimbau prin câte o Americă văzută prin ochii tinerilor, o Americă a familiilor incomplete, a unor copii care trebuie să îşi înţeleagă şi mai ales accepte situaţia dificilă, copii maturizaţi astfel forţat, poate înainte de vreme pentru care aceasta este călătoria esenţială, călătoria ce le va marca în mod decisiv viitorul. Deşi au un public oarecum diferit, separat de trei-patru ani şi au fost scrise în contexte şi scopuri cu certitudine diferite, întâmplarea sau poate norocul mi le-a pus în mână în acelaşi timp şi, dincolo de încercarea grea de a deosebi atent şi constant fiecare dintre firele călătoriilor-poveşti am avut bucuria de a întâlni parcă o familie în care Ţinutul ţânţarilor este sora mai mare şi mai neserioasă, mai dramatică dar şi mai ironică a celeilate cărţi, naivă, surprinzătoare, dar pentru care fiecare întâmplare are proporţii tragice.