Despre Tăierea fecioarelor a Tatianei Niculescu s-a scris deja destul de mult. Majoritatea punctelor de vedere s-au concentrat pe brutalitatea în sine a străvechiului ritual african prin care fetele intră în rândul femeilor, bazat pe excizia genitală. S-a discutat foarte mult despre faptul că acest act reprezintă o mutilare atât fizică cât și psiho-emoțională a tinerelor fete.
În ceea ce mă privește, fără a intenționa câtuși de puțin să aduc vreo laudă acestui ritual, consider că accentul ar trebui pus pe latura antropologică a poveștii relatate aici. Aș urmări mai degrabă contactul pe care îl au oaspeții europeni cu gazdele lor din tribul de afari, aș pune accentul pe dualitatea care se naște din întâlnirea a două culturi total deosebite una de cealaltă, dualitate ce se naște atât din diferențele flagrante, cât și din surprinzătoarea disponibilitate a membrilor celor două culturi de a se cunoaște reciproc, de a căuta să se înțeleagă unii pe alții, de a încerca să pătrundă în psihologia culturală a celuilalt.
Pentru mine, aceasta este adevărata miză a romanului, întrucât ne arată o dată în plus că dincolo de mulțimea diferențelor ce ne despart, totuși, deschiderea sufletească este cea care ne apropie. La nivel pur uman, la nivelul tainic al inimii, cu toții suntem una, ceea ce ne permite să legăm relații frumoase și fructuase unii cu ceilați, indiferent de cultura din care venim și de modul de a percepe lumea în care trăim.
