Nu există o istorie stranie a unei singure țări, așa cum Lucian Boia vrea să lase de înțeles. Comunismul are o istorie stranie în absolut orice țară în care s-a înfipt cu forța și pe care a supus-o timp de aproape jumătate de veac. Până și în Rusia istoria comunismului este marcată de stranietate. Marx nu vedea nici în ruptul capului drept posibilă o revoluție a proletariatului în țara înapoiată în care Lenin a pus bazele comunismului și unde Stalin a finalizat cu aplomb ”știința” acestei utopii.
Nu e stranie nici evoluția regimului. Singurul lucru oarecum dubios este modul în care Ceaușescu a decis să-l copieze pe Stalin, copiuță care nu prea i-a ieșit, deoarece Stalin nu a murit împușcat ca un câine după o clădire, deși a murit în chinuri, fără să primească ajutor de la apropiații săi. Poate că dacă Ceaușescu câștiga un război, nu mai era împușcat de semenii săi, cine știe.
Lucian Boia are un talent de analist și de povestitor care te poate acapara foarte ușor, se vede pregătirea sa pedagogică în construcția eseurilor sale, însă volumul de față, deși interesant și plin de probleme spinoase, nu impresionează, datorită simplului fapt că România comunistă nu prea a fost altfel. România post-comunistă, în schimb, da, a fost altfel și a ratat trenul modernizării și al democrației bine de tot, crescând decalajul economic acumulat de-a lungul vremii.
Un eseu interesant care se citește repede și care poate să fie subiect de discuție la o bere, cu prietenii mai luminați din gașcă.
