Stația centrală, romanul lui Lavie Tidhar, e o călătorie stranie și cuceritoare într-un viitor posibil. Un viitor în care arabii și evreii luptă pentru spațiul sfânt la nesfârșit, însă descoperirea sistemului solar și colonizarea planetelor anulează efectul conflictelor locale, pământene. Stația centrală permite navelor să plece de pe Pământ către celelalte colonii. În jurul ei, orașele Tel Aviv și Jaffa, fiecare cu etniile, amintirile și obiceiurile proprii.

Suntem la mare depărtare în timp de conflictele religioase, oamenirea trăiește atât în real, cât și în virtual, având implanturi care le asigură conecarea la Conversație – canalul imens ce adună realități virtuale, gânduri, reclame, comunicarea milioanelor de voci în același timp. Pe străzi colindă Robotniki, roboți cu minți umane rămași de pe vremea războaielor. Acum sunt bătrâni, ruginiți și cerșesc și muncesc pentru banii puțini pe care i-ar putea primi sau pentru câteva piese de schimb. În virtual, inteligențe artificale cu puteri imense colindă și domină spațiul. Alterii, inteligențele artificiale, pot modifica și controla virtualul și schimbul de informații, iar în lumea reală sunt priviți ca noii zei, religii, altare și oracole sunt dedicate lor peste tot pe Pământ și pe planetele colonizate.

În ciuda acestui viitor imens, Lavie Tidhar alege să ne prezinte câteva personaje mărunte, locuitori ai cartierelor evreiești din jurul stației. Anticari, vânzători de gunoaie, buticari, personaje bântuite de amintirile familiei sau copii aiuriți, născuți în laboratoarele genetice ale Stației. În jurul lor, autorul construiește mici povești, deseori separate, de unde și impresia de volum de proză scurtă. Însă personajele noastre călătoresc dintr-o proză în alta. Un medic deja trecut de prima tinerețe se reîntoarce pe Pământ pentru a-și ajuta tatăl bolnav și e urmat imediat de o femeie-vampir care se hrănește nu cu sângele victimelor, ci cu memoriile și informațiile lor interne. Sosirea celor doi va da peste cap monotonia micii colectivități, lăsând viitorul pe mâna zeilor și a inteligenței artificiale.

Un roman care zugrăvește o lume imensă, puternic colorată și inovativă, însă cu personaje care deseori nu se ridică la nivelul construcției de fundal. Există suficient spațiu pentru povești fascinante, însă Lavie Tidhar pare să se fi mulțumit doar cu decorul creat. Eu sper să se reîntoarcă aici și să ne dea un roman de o mie de pagini.