Pămîntul și-a pierdut de mult denumirea de „acasă” pentru miliardele de coloniști care populează așezări spațiale străvechi. În lumea imaginată de Lavie Tidhar, bătrînul leagăn al omenirii rămîne însă centrul universului extins al oamenilor, robotnikilor, Alterilor și zecilor de ființe rezultate din convergența organicului cu digitalul. Stația Centrală este un port spațial aflat între Tel Aviv și Jaffa, un nod la intersecția unei lumi complexe care ancorează fizic Conversația, un flux universal de informație ce leagă toate ființele purtătoare de aug și pe cele digitale. Ca orice port, Stația Centrală mișună de călători, turiști, refugiați, localnici și nu în ultimul rînd de povești și istorii interconectate sau nu, avînd în comun pentru o vreme scheletul metalic al stației și acoperișul ei protector.
Cu cîteva dintre aceste personaje facem cunoștință temporar, urmărindu-le traiectoria în „timp real” sau prin prisma memoriei lor, și cu toate că ele nu au destulă substanță încît să susțină un fir narativ puternic, induc cumva cititorului curiozitatea de a afla mai multe despre lumea țesută cu atît de multă consecvență de autorul de origine israeliană. În mod neașteptat, pe lângă toate detaliile mișto cu care Lavie ornează universul imaginat, „Stația Centrală” îmbracă o haină senzorială de care e greu să te desprinzi. Vîntul care erodează brațele obosite de războaie ale robotnikilor, soarele și ploaia călduță, toropeala mediteraneană care îi silește pe vînzătorii ambulanți să caute umbra Stației, toate acestea se combină într-un mediu înconjurător pe care e greu să-l ignori.
