Aș începe prin a spune că Spovedania unui preot ateu nu este tocmai o spovedanie, și cu atât mai puțin o declarație de ateism. Faptul că nu este o spovedanie reiese din aceea că, în ciuda avertismentului autorului că această carte nu este una de literatură, ci strict o mărturisire, cartea este mai întâi de toate o carte de literatură. Și încă una nu tocmai rea. Autorul dovedește o abilitate surprinzătoare de a crea povești imaginare pornind de la fapte reale, și chiar de a se juca cu frazele în moduri demne de un mare autor. Ceea ce îi lipsește deocamdată din punct de vedere literar este inconsecvența tonului vocii narative, fapt ce poate denota atât o lipsă de experiență, cât și lipsa unei liniști interioare, în viața reală. Și cu aceasta, am trecut la cea de-a doua parte a enunțului meu inițial, în care spuneam că această carte nu este o declarație de ateism. Este mai degrabă o declarație de război a autorului împotriva sinelui propriu. Nemulțumit de propria-i viață, acesta începe să își pună întrebări fundamentale despre sine, despre convingerile sale, despre neputința sa. Se naște astfel o furtună ce pornește din paharul de apă al sinelui, dar cuprinde întreaga lume. Fotografia acestei furtuni apocaliptice este descrisă în această carte.
