Naratorul-personaj, Adrian, este un intelectual care alege să-și petreacă timpul în Ferentari, nu doar pentru a se documenta pentru doctoratul său în manele, ci și dintr-o nostalgie-obsesie pentru anii 90, foști pușcăriași, drogați, mafioți etc. După o relație eșuată cu Ana (și pentru că el este homosexual), protagonistul se apropie de un personaj foarte bine conturat, un fost pușcăriaș, Alberto, alături de care, deși îl plătește pentru vizitele și serviciile lui, ajunge să împartă o experiență amoroasă aproape casnică. Relația lor e ambiguă și se complică treptat, până când ajunge să se rupă, romanul sfârșindu-se așa cum a început: printr-o dramă sentimentală. Volumul nu impresionează prin strategii, tehnici narative, nici prin construcția și structura sa, însă excelează prin discurs - oralitatea și jargonul sunt foarte bine plasate alături de observațiile de antropolog ale naratorului-personaj. Romanul lui Schiop se citește dintr-o răsuflare, cu entuziasm și nerăbdare, te prinde în mreje și nu ai șanse să scapi de farmecul său (de cartier), nici după ce îl termini. E genul de carte care lasă urme unde te aștepți mai puțin și după care, cu greu, poți începe alte lecturi.
