Marin Sorescu este una dintre cele mai complexe figuri ale literaturii române postbelice. Cunoscut în mare parte ca poet, el a scris deopotrivă și proză, teatru, memorialistică, literatură pentru copii, traduceri. Iar în ceea ce privește teatrul lui Marin Sorescu, trebuie spus din capul locului că această latură a creației sale este încă pe nedrept neglijată. În afara piesei Iona, care se studiază în școală, asupra celorlalte creații dramatice soresciene planează un con de umbră. Odată cu editarea volumului Setea muntelui de sare, editura Art săvârșește în primul rând un act de biruință asupra acestei nedreptăți a istoriei literare.
Setea muntelui de sare este socotită de însuși autorul ei ca fiind o trilogie dramatică. Nu ar fi însă o trilogie în sensul clasic, întrucât cele trei piese ce o alcătuiesc – Iona, Paracliserul și Matca – nu își împărtășesc nici personajele, nici temele. Și totuși, nu se putea ca acestea să stea dispersate, deoarece le aduce împreună ceva mult mai adânc decât tema centrală și personajele. Fiecare dintre aceste trei piese sunt adevărate tratate de filosofie ce dezbat pe toate părțile ceea ce eu aș numi „treimea” existenței umane: viața – nebunia – moartea. În fiecare dintre cele trei piese, personajul central trăiește acut lupta dintre viață și moarte, desfășurată pe terenul propriei existențe, o luptă a cărei arbitru nu este omul și, paradoxal, nici Dumnezeu, ci nebunia. Iar această nebunie se naște, poate, tocmai din sentimentul omului că a fost abandonat de divinitate. Departe însă de a fi moduri artistice de negare ale lui Dumnezeu, piesele lui Sorescu ilustrează mai curând condiția omului ce și-a asumat libertatea de a fi cu sau fără Dumnezeu.
În fiecare dintre cele trei piese este surprins un alt tip uman. În Iona, personajul, stând sub zodia miticului, împărtășește cu personajul biblic omonim, nu atât soarta de a fi înghițit de balenă, cât mai curând tendința de a fi un răzvrătit, un însingurat. Tot un însingurat pare a fi și paracliserul, personajul celei de-a doua piesă. Numai că acesta pare mai degrabă izolat în catedrală de către oamenii din afară, care nu mai știu de Dumnezeu. La rândul său, acesta, cândva credincios zelos începe să-ți pună întrebări usturătoare despre natura divinității. De departe cea mai complexă piesă a tripticului este Matca, în care viața și moartea, vrăjite parcă de decorul diluvian creat, par a fi renunțat la luptă și a sta la taifas, sau mai degrabă la un joc de cărți, căci fiecare dintre ele, scoate la răstimpuri câte un as din mânecă. Aici, Sorescu surprinde deopotrivă și ființa sufletului românesc în toată complexitatea ei.
