Lars Saabye Christensen te prinde de mâini și de picioare, îți scufundă sufletul într-un vas cu profunzime, îți absoarbe energia și are grijă să te pierzi într-o transă tomnatecă, alunecând pe petecele de gheață de dimineața devreme. Te face să te întrebi, păstrând răceala tipic scandinavă ce nu poate decât să exercite o atracție irezistibilă asupra sufletelor latine (deși e sursa unor angoase ce se amplifică apropiindu-ne de Mediterană), unde ai fost când viața ta a început să ia o altă întorsătură. Viața e un scenariu? Și dacă e așa, ce faci când nu ești decât un scenarist ratat? Scenă după scenă lucrurile duc spre un final stupid. Tensiune. Frustrare. Și, când nu mai rămâne nimic – liniște.

Suntem în lume o singură dată, spune Jan în scrisoare. Nu crede nici în viața după moarte, nici în reîncarnare. În ciuda faptului că și-a urmărit iubirea de-a lungul Europei, deși a privit mereu spre stele, Jan era un om de știință. Pus în fața propriei efemerități, acesta rupe granița dintre viață și moarte prin scrisoarea pe care fiul său o va citi când el va fi de mult plecat. De fapt, Jan forțează universul să le acorde șansa unui dialog. Frământările existențiale ale tatălui se rezumă la întrebarea: Tu ce ai fi ales dacă ai fi avut posibilitatea? Ai fi ales să trăiești scurt timp pe Pământ, pentru ca numai după câțiva ani să fii smuls de acolo, fără ca vreodată să te poți întoarce? Sau ai fi refuzat? Ai doar aceste două alternative, căci așa sunt regulile. Dacă alegi să trăiești, atunci alegi să și mori.

Romanul, așa cum am mai spus, este în esență, foarte complicat de descifrat. Nu e ca și cum ai trimite rachete pe lună, dar necesită o atenție distributivă, din punct de vedere al imaginilor care ies din carte. Cititorului i se înfățișează o serie de tablouri cu personaje apărute de nicăieri, tablouri care formează o imagine de ansamblu; această imagine de ansamblu fiind de fapt întreaga cheie de lectură a romanului. Însă acele tablouri sunt împărțite în alte zeci de piese care trebuie aduse la un loc. Mă întreb câte coli o fi aruncat la gunoi Høeg când a scris romanul (scrie doar pe coli A4, după ce termină ședința de budism tibetan și după ce ascultă Mozart, Chopin sau Bach).

Romanul urmărește atent latura feminină a unei familii estoniene timp de trei generații, familie care este dezbinată de venirea comunismului, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aliide, personajul principal, se căsătorește cu un activist comunist de țară, Martin, însă este îndrăgostită de soțul surorii ei, Hans, pe care îl ascunde mai mulți ani. Hans Pekk, fiullui Eeirik, țăran estonian, reprezentantul Estoniei tradiționale și profunde mi se pare cel mai interesant personaj al romanului. Imaginea poetică pe care Sofi Oksanen o folosește pentru a exprima suferința lui Hans în sensul pierderii soției și fiicei sale este demnă de cele mai bune pagini ale Hertei Muller.