Romanul Să nu mă părăseşti, a apărut în colecţia Biblioteca Polirom în anul 2006 şi a fost reeditat în colecţia Top 10+. Este al cincilea roman al scriitorului japonez, stabilit în Anglia, Kazuo Ishiguro.

Să nu mă părăseşti este un roman construit ca un puzzle, pe măsură ce amintirile personajului principal sunt instruite. Vocea narativă încearcă să fie cât mai obiectivă şi să redea cât mai clar şi structurat ceea ce pare a fi viaţa unui donator de organe, a unei clone umane.

Am putea vorbi chiar de un bildungsroman care se centrează pe vieţile a trei personaje: Tommy, Ruth şi Kathy. Protagonista, Kathy, recurge la o introspecţie atât a trecutului, cât şi a trăirilor pe care le rememorează cu multă acurateţe, apelând la detalii aparent nesemnificative, însă care denotă psihologiile personajelor şi care tind să aibă repercusiuni nescontate. Este un roman care parcă surprinde dintr-o suflare esenţa naturii umane şi o supune unei disecţii prin aplicarea la alte tipuri de caractere. Apărute `artificial`, aceste personaje întrunesc contopirea a două lumi ce nu ţin neapărat să se împace: cea ştiinţifică, raţionala şi cea înclinată spre afect, întocmai cum ar fi lumea dinafara noastră şi cea de dinăuntru. Omul care apare în această carte este tratat ca o masă de organe şi găsim o antagonie la nivelul percepţiei, cum sunt trataţi sau văzuţi de către ceilalţi aceste clone, motivul creării lor şi vocea din fundal, vocea narativă, care pare să simtă enorm de mult, să discearnă aproape numai la nivel afectiv.  E de parcă ne-am afla într-un laborator în care operaţia se face pe viu şi ceea ce ne şochează întâi de toate nu e durerea celuilalt, cât faptul că asistam la acest procedeu, că suntem părtaşii a ceva ce nu ne dorim, chiar dacă el există cu sau fără prezenţa noastră şi, mai ales, precizia bisturiului în situaţia dată.

Existenţa acestor creaturi este planificată în cele mai mici detalii, ce anume trebuie să creadă, când şi cum.  Încă de mici, donatorii fac parte din diverse grupuri, acelea ale bebeluşilor, ale juniorilor, seniorii, elevii care locuiesc la Căsuţe, îngrijitorii şi în ultima fază, donatorii. Tema romanului urmăreşte descrierea vieţii a trei dintre personaje unite de prietenie sau iubire şi care par extrem de sudate, un soi de ajutor pe care şi-l oferă, parând că se transportă unele pe altele pana la capăt.

Vocea narativa coboară în substraturile fiinţei umane şi oferă o cercetare amănunţita a ceea ce reprezintă viaţa, amăgirea şi speranţele. În etapa copilăriei, viaţa pare o activitate de colectare de bunuri, de a înviata cum sa-ti exprimi sufletul, adică a face arta, ca mai apoi, viaţa să devină un lanţ de donaţii şi îngrijiri medicale, care are ca unică scăpare speranţa, speranţa de a fi ales din mulţime datorită capacitaţilor tale de a te ridica deasupra celor mulţi. În ceea ce priveşte relaţia om – clonă, omul ajuns un creator de vieţi face la rundul aceleaşi `greşeli` care i-au provocat şi lui suferinţa ca într-un iureş al legilor universale nescrise: limitarea celuilalt în cunoaştere, amăgirea lui, neîngăduinţa.

Ceea ce atrage în roman este un soi de răceală cu care sunt trataţi donatorii şi căldura şi detaşarea sau toleranţa din vocea narativă. Nu întâlnim nici o urmă de resentiment, lucrurile sunt expuse aşa cum se prezintă. 

Există un ton tranşant în spatele vocii care narează, ceva ce dirijează destinele cu neînduplecare. Aceste făpturi ar trebui să se mulţumească numai cu faptul de a fi fost create, să se simtă datoare faţă de creator, chiar dacă scopul intervine în defavoarea existenţei. Deasupra tuturor, singurul dar al omului rămâne fantezia.