Refugiații lui Nguyen (trebuie să recunosc, nu o să țin minte niciodată numele ăsta) completează puțin lumea spectaculoasă din romanul Simpatizantul, roman care l-a făcut celebru pe autor și care a câștigat Pulitzerul în 2016. Completează pentru că relația Statele Unite – Vietnam e o relație violentă, complicată, cu multe tensiuni, cu multe amintiri de coșmar, dar și puține lucruri pozitive. Cert e faptul că e o relație traumatizantă pentru un cititor american și lipsită de tensiune pentru unul român. Ceea ce face ca prozele acestea să contextualizeze excelent trecutul, dar mai ales prezentul comun pe care îl au cele două nații.
Viet Thanh Nguyen scrie despre refugiații vietnamezi ajunși în Statele Unite, un soi de tărâm al speranței, așa cum e și pentru imigranții lui Junot Diaz, de pildă, un alt excelent prozator al fracturilor dintre populația nativă americană și cea a noi-veniților. Despre refugiații veniți imediat după conflictul celebru din anii șaizeci, dar și despre cei care vin la mult timp după stingerea conflictului, moment în care există deja familii mixte, cartiere cu populație majoritar vietnameză și un soi de mini-istorie care ține doar de experiența celor care au supraviețuit conflictului. Fie învinși, fie învingători. Temele textelor sunt variate, de altfel prozele sunt scrise de-a lungul a 20 de ani. Unele intense, altele mustind a suferință sau resemnare. Câteva oferă un soi de răspuns pozitiv la final, liniștitor sau, cel puțin, împăcat cu prezentul.
Recomand „Femei cu ochi negri”, o proză excelentă despre fantoma unui frate care nu supraviețuiește călătoriei pe ocean până în State, „Americanii” – un text despre conflictul dintre generația care a luptat în război și generațiile tinere pentru care pacea e mai bună decât nebunia trăită de părinți, „Patria-mamă” – o proză despre vietnamezii de acasă, de data aceasta, și despre visul american și minciunile care acoperă eșecul unei vieți trăite în State, departe totuși de țara săracă și ruinată de război.