Michele Seld, alintată Michka, o evreică ai cărei părinți au murit la Auschwitz, se trezește pe nepusă masă, din cauza vârstei înaintate și a unei afecțiuni cerebrale ce se manifestă prin uitarea cuvintelor și a sensurilor acestora, în imposibilitatea de a mai trăi singură în casa ei. Deși nu a avut copii, ea a jucat totuși rolul de mamă pentru Marie, o tânără a cărei mamă biologică, deși nu a abandonat-o, nici nu a știut să o crească în adevăratul sens al cuvântului. Așadar este rândul acesteia să aibă grijă de cea care i-a fost ca o adevărată mamă. Dar pentru că nu o putea monotoriza non-stop, decide să o ducă pe Michka într-un centru de îngrijire a bătrânilor, urmând să o viziteze în fiecare weekend. În cursul săptămânii, bătrâna primește vizitele lui Jerome, un medic ortofonist, al cărui scop este să o ajute să redobândească controlul asupra cuvintelor. Cei doi, Marie și Jerome, reușesc să îi aline cumva suferința, și să o reanimeze în lupta cu sensul cuvintelor până în ultimul moment al vieții. Mai mult decât atât, o ajută să își exprime recunoștința față de cei care i-au salvat viața în copilărie, astfel încât, să poată muri cu sufletul împăcat. Însă ei rămân cu sufletul îndoit, că nu au reușit să își exprime recunoștința față de Michka, pentru lecția de viață pe care le-a oferit-o.

Recunoștință este un scurt roman despre bătrânețe și meandrele acesteia, despre tinerețe, cu „păcatele” ei inerente, despre viață și moarte, dar și despre puterea cuvintelor și modul în care, folosindu-le corect și la timpul potrivit, ele pot salva suflete. Deși s-ar putea crede că este o poveste din cale-afară de tristă, ea nu este totuși decât provocatoare de melancolii, tristețea fiind diluată prin intermediul „jocurilor de cuvinte” ce stârnesc zâmbete pe bandă rulantă. Iar acesta este desigur meritul traducătoarei Cristina Jinga, care a avut flerul de a adapta exprimarea stâlcită a Michkăi, prin cuvinte ce în limba română au o conotație hazlie sau devin hazlii în contextul dat, ce crează efectul de „nucă în perete”.