Pentru cea mai mare parte dintre oameni, bătrânețea și boala sunt motive de adâncă durere, de frustrare, de disperare. Iar apropierea morții este de-a dreptul un motiv de panică. Nu la fel se pare că au stat lucrurile și pentru Oliver Sacks, personalitate marcantă atât în domeniul științific, cât și în cel artistic, medic și scriitor deopotrivă, care în intervalul 80-82 de ani a redactat patru eseuri în care își arată recunoștința față de tot ce a trăt, simțit, și realizat în viața sa.

Deși bolnav în fază terminală, el găsește puterea de a se bucura de ultimele fărâme de viață. Își face o retrospectivă lucidă a vieții și își dă seama că a trăit exact așa cum a dorit, că și-a asumat fiecare pas și fiecare decizie importantă și că, sub nicio formă, nu are ce să-și reproșeze sieși în primul rând, și nici celor din jur. Cele patru scurte eseuri cu vădite nuanțe testamentare sunt o monstră de luciditate și de împăcare cu sine, de zile mari. Iar umorul subtil ce le străbate pe fiecare în parte este o dovadă de netăgăduit a faptului că, deși trupul îmbătrânește și se supune legilor fizice, chimice și biologice, spiritul poate rămâne perfect sănătos, atâta timp cât elimini din vreme orice urmă de frustrare nejustificată sau de regrete tardive.