Profeții din Fiordul Veșniciei este un bildungsroman. Îl descoperim pe Morten Falck în momentul în care împinge de pe o stâncă către moarte o femeie care se roagă, după care-l întâlnim în Copenhaga tânăr student la teologie. Morten își astâmpără poftele trupești apelând la prostituate și obține bani făcând rost de cadavre pentru doctori și disecându-le. Morten se consideră un raționalist, deși dorește să se facă preot (aceste lucruri mergeau destul de bine împreună în secolul XVIII) și citește din Rousseau care-l bântuie cu o frază: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri. O seduce pe Abelone, fiica tipografului Schultz, cel care îi acordă o cameră cu chirie și care-i raționalizează banii pentru studii, se logodesc, după care Morten o abandonează și pleacă în Sukkertoppen, Groenlanda, pentru a-i creștina pe localnici. Frigul și sălbăticia băștinașilor vor testa voința, credința, sănătatea și spiritul tânărului învățător care va descoperi că lanțurile nu părăsesc niciodată încheieturile omului.
Steve Himmer spunea că Lein reușește să creeze o simfonie. Eu cred că Lein reușește mult mai mult de atât: reușește să creeze și muzica, și corpul de balet, și coregrafia și orchestra perfecte care să intepreteze totul astfel încât să rămâi fascinat și cu ochii în lacrimi. Leine nu este un scriitor care să se tupileze în ascunzișuri pentru a face mai plăcute sau mai ușor de digerat acțiunile și felul de a fi al personajelor sale. Ba dimpotrivă. Leine redă frust, fără nicio reținere și cu maximum de amănunte, cât să nu cadă în ridicol, actele sexuale și de violență la care persoanjele sale se dedau.
