Trei prefețe scrie Papini: una pentru poeți, una pentru filosofi și încă una pentru erudiți.

Nu mă găsesc în niciuna dintre cele trei categorii, deși am studiat filosofia, sunt departe de ceea ce se cheamă un filosof, ceea ce m-a făcut să cred că acest volum nu-mi este dedicat, că nu-l voi înțelege și nici gusta.

Ei bine, Papini nu a fost departe de adevăr în cazul meu…

Povestirile sunt stranii, foarte bine scrise, unele ciudate, altele ușor înspăimântătoare, toate cu un strop de filosofie existențialistă ce te face să te uiți peste umăr, în stânga și-n dreapta, când vine vorba de condiția umană într-un fel în care nicio povestire de Poe nu te-a făcut vreodată. Da, amintirea lui Poe nu este întâmplătoare.

Stranii suntem toți, unii mai mult, alții mai puțin. La fel de stranii ca și povestirile lui Papini care mie nu mi-au fost pe plac, dar, mai puțin straniu de data aceasta, sunt sigur că sunt mulți cititori erudiți (dacă ai auzit de Buttadeus și Casanova, de exemplu, e suficient), poeți sau filosofi care vor gusta și se vor bucura de povestirile Omului sfârșit. Mie, de exemplu, nu mi-au plăcut niciodată, dar niciodată, păstăile (a.k.a. fasolea verde) indiferent cine le-a gătit și, mai ales, dacă le-a gătit pentru mine.