Povestiri stranii este o colecție de douăzeci și două de povestiri, scrise de Papini la începutul carierei sale literare. Ele au fost selectate de autorul însuși, în 1954, din primele sale volume de proză: Tragicul cotidian (1906), Pilotul orb (1907), Cuvinte și sânge (1912) și Bufonerii (1914), dorind ca prin aceasta să realizeze „o privire retrospectivă asupra vastului ocol care i-a fost viața”.

Povestirile sale, mai mult sau mai puțin stranii, mai mult sau mai puțin înfricoșătoare, trădează în primul rând acel entuziasm dus până la infatuare, specific anilor de început al unui scriitor încrezător în forțele sale. De altfel, chiar el afirmă că ceea ce face ca povestirile sale să pară stranii vine din așezarea unor personaje absolut firești în situații de viață extraordinare, care îi obligă să își definească ad-hoc nota dominantă de caracter. Volumul a fost înzestrat de însuși autor cu trei prefețe: una pentru poeți, una pentru filozofi și una pentru erudiți. De bună seamă că nu recurge la acest tertip din dorința sinceră de a se face înțeles de cât mai multe categorii de cititori, ci doar pentru a impresiona, dovedind astfel că nici în apropierea morții nu l-a părăsit aroganța aceea copilărească de la începuturi. Și aceasta din simplul motiv că cel puțin el a respectat ceea ce a proclamat într-una dintre prefețe: poetului și filosofului îi stă bine să păstreze toată viața o notă de infantilism, în sensul de a se lăsa uimit de micile miracole ale vieții și de a se depărta tacit de marile dezastre ce bântuie viața cotidiană.

Așadar, un volum inedit, ce ajută la o receptare cât mai completă a operei și vieții acestui geniu al literaturii și culturii universale, căruia și Eliade i-a oferit toată dragostea și admirația sa.