Noul și mult așteptatul roman al Susannei Clarke are pentru cititorul grăbit farmecul unei povești misterioase, ușor de citit, care ne propulsează într-o lume de o frumusețe bizară. Piranesi locuiește în această lume împreună cu Omul celălalt, singurul partener de discuție, dar și singurul furnizor al obiectelor de strictă necesitate care ne surprind cu apariția lor într-un spațiu atît de străin de tot ce înseamnă mundan. 

Prinși în efortul de a înțelege povestea personajului principal, a interlocutorului său ursuz și a motivelor pentru care cei doi se află acolo, aproape că ne scapă modul subtil în care Clarke ridică în jurul lor o arhitectură complicată și aluzivă, aglomerată, dar în același timp tributară spațiului.

În cea de-a doua parte a romanului, misterul începe să se subțieze, parcă, o dată cu apariția unor elemente noi și a neîncrederii crescânde a lui Piranesi. Dezlegarea misterului apare ca o avalanșă, scurt și fără drept de apel, lasându-ne nedumeriți și nemulțumiți. 

Cu toate acestea, mi se pare absolut minunat cum cititorul experimentează, împreună cu Piranesi, travaliul psihologic al spărturii care ni se relevă brusc în lumea aceasta pe care am învățat s-o privim și noi ca pe un univers de sine stătător. Smuls din sălile largi, pline de statui și animate doar de ape, cititorului este cuprins de un fel particular de dor al singurătății și al mirajului. Poate de aceea intriga de-a dreptul polițistă care se rezolvă în ultimele pagini ale romanului nu e de interes; am pierdut și noi, odată cu Piranesi, un paradis.