Îmi amintesc că demult cineva mă întreba ”De ce crezi că există atâtea diferenţe? Nu ştii că metafizica şi ontologia sunt acelaşi lucru?”. Am asociat atunci această observaţie cu „ochiul lui Dumnezeu“ al lui Putnam,datorită contextului. Mai apoi, pe când studiam natura diverselor scheme conceptuale, aceeaşi voce mă întreba „de ce crezi că ontologia relativizată nu e o parte a epistemologiei? Şi de ce crezi că epistemologia lui Kant nu e şi ea tot o ontologie?“. Am ajuns, în timp, să înţeleg, încet-încet, pertinenţa acestor observaţii esenţiale. Şi m-am bucurat nespus când s-a tradus lucrarea lui Thomas Nagel care, dincolo de numeroasele superlative care i se pot alătura, păstrează, pentru mine, marele merit de a arăta ceea ce un alt filosof american presimţise cercetând „cărările paradoxurilor“, faptul că graniţele dintre ştiinţe sunt doar pentru decani şi bibliotecari, dar că nu trebuie să nu le supraevaluăm importanţa – graniţelor.
Nu e o carte uşoară, nu are pretenţia de a rezolva definitiv problemele pe care le tratează, şi, deşi aruncă lumini inedite asupra unor idei din filosofia minţii, teoria cunoşterii sau etică, lectura sa necesită o serie de cunoştinţe prealabile. Dar cum altfel ar putea fi tratată o problemă care a pus istoria filosofiei de nenumărate ori pe gânduri: binomul obiectivitate-subiectivitate sau „cum să combini viziunea pe care o deţine o persoană din lume cu o perspectivă obiectivă a acelei lumi, inclusiv a persoanei în cauză şi a perspectivei ei“?
