Îmi imaginez că nu e ușor să fii înrudit cu ditai autorul și să scrii la rândul tău. Brian Herbert, Joe Hill, Owen King vor rămâne, cel mai probabil, împotmoliți în conștiința colectivă drept copii ai mai marilor Frank și Stephen. Dar ce te faci când te cheamă Tolstaia? Când străbunicu' a scris Anna Karenina și 'Război și pace' - sau cum ar zice Elaine Benes: War, What Is It Good For? Sau când bunicu' a fost printre primii autori de sci-fi? Sau când celălalt bunic a tradus 'Divina comedie'? Și mai ești înrudită și cu Turgheniev pe deasupra. Bănui că orice teamă de eșec îți devine, rapid, străină. Sau te apuci de decorat interioare, de salvat vreo specie marină, în fine, de orice altceva.
Tatiana Tolstaia e un nume mare într-o colecție mică. Te-ai aștepta să îi găsești cărțile pe Raftul Denisei, undeva lângă romanele Ludmilei Ulitskaia, sau poate la biblioteca Polirom. La noi, cărțile Tatianei sunt publicate la Curtea Veche Publishing în colecția Byblos, o amprentă fadă de ficțiune într-o editură care, în ultima vreme, și-a consolidat poziția pe piața de psihologie, self-help și business. Byblos scoate rar capul la suprafață, dar, și când o face, inspiră adânc și își asigură supraviețuirea până data viitoare.
Dar să revenim la Tatiana și la cea mai recentă apariție de la noi: o colecție de proză scurtă cum numai ea putea să scrie. Volumul a fost tradus cu succes de Raluca Davicenco. Nu că aș ști eu multă rusă, dar proza Tatianei Tolstaia e quirky și deseori aritmică în stilul ăla disonant al unei compozitoare plictisită de convenții și reguli. Traducerea prinde spiritul scriiturii și mă gândesc că nu a fost chiar ușor.
În 'Pereți albi' avem douăzeci și șapte de povestiri, mai scurte sau mai lungi, episoade din viețile unor personaje deseori bătute de soartă în vreun fel sau altul, și totuși nu tragicul și tristețea predomină, ci mai degrabă un soi de magie bolândă trademark Tolstaia, amestecată laolaltă în ceaun cu realism, suprarealism și nostalgie.
Douăzeci și șapte de povestiri legate cu panglica tranziției și a transformării, iar pe fundă stă scris numele lui Pușkin, un bun reprezentant al trecerii: prin curente literare, prin limba grea și împopoțonată a literaturii ruse spre limba simplă și accesibilă, un veritabil Ianus ce veghează peste soarta rușilor din carte. Personajele Tatianei îl au aproape pe Pușkin, îi recită poemele și îi citesc proza. Pentru că și ele călătoresc în timp. Vocea narativă deapănă amintiri, e puțin uitucă și nostalgică, ceea ce impregnează poveștile cu o atmosferă de vis.
Vă spuneam in postarea anterioară că personajele din 'Pereți albi' sunt cam bătute de soartă. Un soț nefericit, un copil ce trece prin prima dramă a vieții, o dădacă bătrână, copleșită de copiii rămași în grija ei, un băiat încet la minte, o familistă ale cărei planuri nu se mai concretizează. Cu toții preferă să trăiască în alte lumi, în trecutul mai blajin sau în viitorul ce sigur le va surâde, dacă nu mâine atunci poimâine.
Unii își cară povara la țară, alții prin Sankt-Petersburg și Moscova, dar mai toți trăiesc în același socialism și aceeași societate care îi macină încet și îi obligă să evadeze cum pot. Nefericiții se atașează de câte un obiect sau de vreo idee dar, deseori, realitatea le bate la ușă.
În aproape 400 de pagini, Tolstaia realizează un portret detaliat al rusului de rând din perioada sovietică, ceea ce poate suna sumbru dar cumva nu e. Nebunia și stratul de suprarealism fac din 'Pereți albi' o lectură deseori amuzantă și absurdă.
