În anul 2003, domnul Andrei Pleșu surprindea frumos întreaga „piață de carte și idei”, publicând volumul Despre îngeri – o lucrare bine documentată ce îmbină cu succes tonul cărturăresc cu timbrul teologic autentic. După nouă ani, acesta revine în forță cu o nouă lucrare teologică: Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, alcătuită cu aceeași acribie academică, definită printr-o documentație foarte serioasă și printr-o abordare multidisciplinară a subiectului.
În anul 2015, această carte s-a reeditate într-o ediție broșată, de dimensiuni reduse, fiind accesibilă de această dată unui public extins. Ceea ce surprinde în mod plăcut la această carte este stilistica discursului, autorul alegând să renunțe în parte la rigorile limbajului științific în favoarea lejerității estetice a categoriei eseului, apelând la răstimpuri chiar la o formă de oralitate. Toate aceste artificii stilistice au ca principal scop lărgirea ariei de cititori cărora se adresează această lucrare: de la teologi, filologi și umaniști, în general, la cititori obișnuiți cu un bagaj cultural puțin peste medie.
Lucrarea este structurată pe două secțiuni majore: I: „De ce le vorbești în parabole?” și II: „Parabola ca subminare a ideologicului”. Tema centrală a primei secțiuni este receptivitatea discursului cristic, analizată critic sub diversele ei forme de manifestare, având ca suport sau punct de plecare parabole ca: „Făclia sub obroc”, „Cetatea de pe munte”, „Parabola semănătorului”, „Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei”, „Cele zece fecioare”, piesa de rezistență fiind însă „Pilda talanților”. Cea de-a doua secțiune este o critică acerbă a formalismului de sorginte fariseică, perpetuat, din păcate, până în prezent sub forma „falsului idealism”, cum îl definea Nicolae Steinhardt. În fond, este vorba despre cei care aplică ad litteram fie cuvintele Scripturii, fie normele de drept, uitând că „Litera ucide iar Duhul dă viață”(II Corinteni 3, 6). Sunt analizate, astfel, anumite parabole în care Însuși Hristos împarte dreptatea altfel decât ar fi impus-o rigorile Legii, arătând că acțiunile omenești nu trebuiesc judecate conform unor canoane rigide, ci căutând mai ales la sufletul lui, la forul lui psihologic-afectiv. Parabola centrală este de această dată cea a fiului risipitor.
Unul dintre marile merite ale lucrării domnului Andrei Pleșu este acela că demonstrează actualitatea de netăgăduit a parabolele lui Iisus, găsind pentru fiecare pildă analizată aplicabilitate practică în societatea contemporană.
