Despre Pascal Bruckner nu se poate spune că scrie realist sau suprarealist. Că este adeptul unui curent literar anume. De altfel, el nici măcar nu este de profesie scriitor. Este psiholog, sau mai degrabă antropolog. Este un fin observator al omului și scrie despre om doar ca să îi arate omului verde-n față: Uită-te! Ăsta ești. Dar cum uneori omul se încăpățânează să închidă ochii în fața adevărului despre sine, adevărul se cere spus sub formă de poveste. Exact ca în parabolele hristice. Și da, fiecare roman al lui Bruckner este o parabolă. Iar un cititor isteț ar trebuie să exclame la finele fiecărui roman: Aha! Deci așa stă treaba!..

Ce am înțeles eu din Palatul chelfănelii? Că acolo unde aparenta inocența (nepermisă) a adulților, în fond prostia extremă mascată de o insuficiență a realității de sine devine instituție şi conduce despotic, totul devine un continuu râsu-plânsu. Totul se prăbușește în derizoriu, în absurd, și se îndreaptă fulminant înspre haos. Iar ieşirea din haos se poate găsi doar în maturitatea impusă a copiilor. Pentru că puritatea sufletească a acestora, chiar dacă la exterior este pângărită de consecințele incapacității adulților de a înțelege corect viața, germinează semințele unei înțelepciuni fără drept de tăgadă. Așadar, o comedie amară despre cum înțelepciunea copiilor poate salva uneori lumea.