Romanul tratează condiţia intelectualului ce trebuia să se adapteze unei noi societăţi străine şi reci. Vintilă Horia ne povesteşte viaţa poetului Ovidiu exilat la Tomis din ordinul Împăratului care nu era de acord cu operele poetului.
Redactat sub formă de jurnal, cartea prezintă fapte imaginate cu mult rafinament, întâmplări dintr-o viaţă demult apusă ce se desfăşura pe malul Pontului Euxin, într-o fostă colonie greacă, acum fort roman.
Observator atent, Ovidiu descrie în jurnal şi în scrisorile trimise soţiei şi prietenilor, viaţa lină şi bine orânduită a geţilor majoritari, chiar tumultoasă, a grecilor temperamentali şi chiar riguros militară, a soldaţilor romani. El observă întrepătrunderea dintre cele trei tipuri diferite de cultură care trăiau în armonie.
Ceea ce îl frapează cel mai mult este credinţa geţilor într-un singur zeul al luminii şi binelui, creştinismul prioritar altoit destul de uşor pe vechea credinţă în Zalmoxis. În lungile sale plimbări din timpul verii, cunoaşte creştinii şi este foarte mirat că îi întâlneşte în toate cele trei etnii. Toţi se închinau aceluiaşi Dumnezeu şi îşi dă seama că şi sufletul lui avea să aibă parte de aceeaşi afinitate spirituală cu a lor şi că datorită acestui exil, în sufletul lui creştea o nouă credinţă. Pentru Ovidiu, Dumnezeu s-a născut în exil.
