Trebuie să recunosc că nu sunt un mare fan al ultimelor romane care au câștigat Premiul Goncourt. Fie prea stilizate, fie destul de șterse cât să le uiți la scurt timp după lectură, ultimele romane premiate nu au intrat pe lista mea scurtă de lecturi de bună calitate aproape în niciunul dintre ultimii ani. Însă le citesc, de fiecare dată, fiind curios să văd ce mai premiază francezii în literatura lor autohtonă.
Ordinea de zi e un roman care nu iese din tiparele acestui premiu. E un roman scurt, cu pagini deseori eseistice, dar și cu mici momente care surprind cititorul, dându-i o stare de agitație și nervozitate la care poate nu s-ar aștepta. Éric Vouillard reia, în mici capitole, momentele decisive ale venirii la putere a lui Hitler și a partidului său nazist. Cartea începe cu o întâlnire la reședința Reichstagului dintre Hitler și 24 dintre cei mai bogați industriași și afaceriști germani, dispuși să-l sprijine pe Hitler și să-i doneze banii necesari finanțării campaniei electorale. După acel moment din 20 februarie 1933, privirea naratorului decide să repună în scenă diverse momente în care lașitatea oamenilor politici nu a împiedicat viitorul mare dezastru mondial. O întâlnire ratată dintre Hitler și lordul Halifax, teama și lipsa de caracter ale cancelarului Austriei care semnează un tratat ce se dovedește criminal pentru țara sa, inconștiența oamenilor politici francezi și britanici care trec repede cu vederea anexările și pregătirile de război făcute de naziști. Un șir lung de gesturi de plictiseală, de oportunism, de lașitate sau frică, gesturi care s-au multiplicat pe măsură ce Germania nazistă se pregătea de război și Europa Occidentală spera și trăgea cu dinții de o pace în care mai nimeni nu credea.
Fiecare capitol al romanului-eseu scris de Éric Vouillard reia un asemenea gest. Privite dinspre prezentul nostru, gesturile acestea par absurde, false și aproape ireale. Însă văzute atunci, în prezentul istoriei, aproape că ai spune că fiecare gest are ceva uman, firav în el, o umbră care ascunde mici ezitări și momente de curaj ratate. Aproape că fiecărui gest i-ai putea găsi o scuză sau măcar o circumstanță atenuantă. Éric Vouillard trece însă peste ezitări și umbre și aruncă un deget acuzator. Luminează puternic aceste momente, pentru a le părăsi apoi repede, jenat parcă de scenele reproduse.
Ordinea de zi e un roman scurt, tăios, asemeni unui probatoriu care își așteaptă jurații. Fără să fie o capodoperă literară, scriitura lui Éric Vouillard e suficient de expresivă și de convingătoare cât să te facă să retrăiești acea istorie europeană pe care mulți încearcă astăzi să o uite sau să o scuze.
