Gellu Naum a fost fără doar și poate părintele suprarealismului în literatura românească. El a creat nu doar un curent literar nou, ci mai degrabă o stare de spirit. Ucenicii lui, pe care el îi considera de fapt prietenii lui, se adunau în jurul acestuia ca în jurul unui guru, dar a cărui singură mistică era poezia, așa cum o simțea el. Căci înainte de a scrie poezie, Gellu Naum a trăit poezia în cel mai pur sens al expresiei.
Volumul Opere I, Poezii, ediție îngrijită și prefațată de Simona Popescu, adună la un loc toate volumele sale de poezie, cu excepția celor dedicate copiilor (Cel mai mare Gulliver și Cărțile cu Apolodor), începând cu Drumețul incendiar (1936) și încheind cu Calea Șearpelui (2001), acesta din urmă dezvăluind printre jocurile de cuvinte și o parte din sistemul de gândire naumian, din filozofia naumiană, dacă vreți, fiind de fapt pentru cei ce știu să citească printre rânduri și printre degete, un veritabil manual de dezvoltare personală. Un volum de poezii ca o biblie a suprarealismului românesc și chiar de pretutindeni, o carte ce nu se citește pe nerăsuflate, ci în porții mici. O carte ce trebuie ținută pe noptieră și consultată ca pe un oracol, ori de câte ori viața te pune în dificultate – știu eu o persoană care face asta și este foarte mulțumită de rezultat.