Scrisă la confluența dintre patru stiluri literare, adeseori atât de diferite între ele, și anume: poezie, proză, eseu și memorialistică, cartea Ochiul căprui al dragostei noastre poate fi considerată pe drept cuvânt un hibrid, greu, dacă nu chiar imposibil de clasificat într-un gen anume. Însă un hibrid fermecător, generator de emoții intense, de la melancolie adâncă, până la exaltare furibundă dar și de fantasme demne de epoca marilor visători și ai creatorilor de basme.
Sunt adunate aici atât texte în care autorul vorbește despre sine, despre visurile și dezamăgirile sale, despre amintirile dragi dar și despre cele pe care alții și-ar fi dorit să le uite, cât și texte despre marii poeți de ieri și de azi ai literaturii române și nu numai. Sunt fascinante eseurile vag confesive despre Ovidiu, poetul latin devenit get la Tomis, sau despre Eminescu, poetul misterios, îmbălsămat post-mortem într-o aură de mit. Însă mult mai profunde sunt eseurile elegiace, cu aspecte de necrolog, dedicate unor scriitori plecați poate prea devreme în alte sfere, pe care Mircea Cărtărescu i-a cunoscut și i-a prețuit enorm, cum sunt Mircea Horia Simionescu, Ion Stratan, Mariana Marin, George Crăciun sau Alex. Leo Șerban. Dar cel mai intens eseu confesiv, profund memorialistic și puternic liricizat rămâne cel care dă și numele volumului, Ochiul căprui al dragostei noastre, în care autorul evocă figura fratelui său geamăn, Victor – cel cu inima în partea dreaptă, care a fost răpus de o boală misterioasă la frageda vârstă de cinci ani, imaginea sa în oglindă, omul fără de care nu se va mai simți niciodată întreg, căruia îi duce flori la un mormânt inexistent, la fiecare aniversare a sa.
