Când eram copil mă jucam cu niște bile cărora le spuneam ochi de pisică. Erau transparente și aveau în interior un material colorat care, privit dintr-un anumit unghi, părea a fi un iris de pisică. Credeam că bilele au puteri magice, că văd lucruri pentru cei care știu să le descânte.
Cartea lui Margaret Atwood a trezit amintiri de mult îngropate, amintiri plăcute, amintiri triste, o viață atât de îndepărtată încât imaginile îmi apăreau în minte la fel de îngălbenite și neclare ca pozele bunicilor mei din tinerețe. Autoarea canadiană știe magia ochiului de pisică și o stăpânește cu măiestrie pentru că m-a transportat, într-o clipită de ochi de pisică, înapoi în acea perioadă întunecată și plină de contrarii a vieții mele.
Știi acele suprautilizate clișee din New Yorker, Chicago Tribune, The Observer care vorbesc tot timpul despre cărți utilizând același set de cuvinte: plin de forță, înfiorător, captivant, necruțător etc.? Ei bine, toate aceste cuvinte se scutură de praful limbajului obositor și se transformă în senzații pe care le vei trăi răsfoind cutremurat cartea lui Margaret Atwood.