O undiță pentru bunicul meu, cartea laureatului cu Nobel din anul 2000, este o colecție de șase proze scurte al căror personaj principal e partea nevăzută din universul omului. Acel ceva căruia unii îi spun suflet, alții spirit, alții conștiință, dar care în definitiv este același lucru, cu multiple forme de manifestare. I-am putea spune și latura vibrațională, pentru că prin ea comunicăm non-verbal cu ceilalți sau partea pătimașă din om, căci tot ea este cea care declanșează vulcanul nostru de trăiri interioare intense.
În prozele acestea sunt surprinse: suflete extaziate, ce nu rămân totuși impasibile la suferința altora, suflete întomnate de doruri neîmpărtășite, pentru care nicio primăvară nu mai pare a fi posibilă, o armată de furtuni ce nu lasă în urma lor decât amintirea vagă a unui praf ridicat de pe marginea drumului, o conștiință ce se zbate să-și salveze trupul de la moarte, precum și un gând ce pornește în marea călătorie spre un acasă al sufletului, dar se vede răpit în vârtejul propriilor amintiri. Altfel spus, trăire intensă fără menajamente. Viață cât vezi cu sufletul. Și, după cum spunea și al nostru Camil Petrescu: „câtă viață, atâta dramă”.
