Sunt unele cărți care lasă urme adânci în sufletul cititorului. O cale îngustă spre nordul îndepărtat este una dintre acestea.
Dorrigo retrăiește clipele de groază din perioada în care a participat la construirea Căii ferate a morții, povestindu-i iubitei sale Lynette. Pe măsură ce Dorrigo se reîntoarce în perioada în care era responsabil de viața a șapte sute de suflete, amintirile îl năpădesc și vechiul soldat care-și dorea cu ardoare să nu se îndepărteze de idealurile sale deși îi este aproape imposibil să fie astfel în condițiile în care mizeria războiului și a prizonieratului sufocă onoarea și idealurile începe să simtă din nou sângele cum îi fierbe în bătrânul corp.
Flanagan reușește să construiască un roman puternic, agresiv prin imagini și scriitură, un roman cu un puternic impact emoțional asupra cititorului. Fără doar și poate Flanagan s-a apropiat foarte mult de statutul de clasic în viață.